O alunecare de teren din Alaska a împins un tsunami la 1,580 de picioare în sus pe un munte

În august 2025, un perete de munte din Alaska a alunecat într-un fiord îngust și a împins apa la 1,580 de picioare în sus pe versantul din partea cealaltă. Asta îl face al doilea cel mai înalt tsunami înregistrat vreodată, iar valul a urcat mai sus decât ultimul etaj al zgârie-norului Taipei 101.

Un val care a dezgolit stânca

Alunecarea de teren a pornit de pe muntele de lângă ghețarul South Sawyer și a lovit apa în Tracy Arm, un braț de mare lung și abrupt. Apa și resturile au urcat 1,580 de picioare (481 de metri) pe partea îndepărtată a fiordului, apoi au continuat să se reverse în jos pe Tracy Arm. Forța a fost destul de puternică încât să răzuiască pereții fiordului până la stânca goală.

Cu doar douăsprezece ore mai devreme, pasagerii de pe Hanse Explorer făceau selfie-uri și filmau ghețarul South Sawyer. Apoi nava a pornit înapoi în jos pe fiord. Versantul muntos s-a prăbușit imediat după ora 5 dimineața, într-o zi mohorâtă, și niciun vapor nu se afla prin apropiere. În lunile care au urmat, unele companii de croazieră au început să ocolească cu totul Tracy Arm.

Semnele au apărut cu zile înainte

Cercetătorii de la Centrul de Cutremure din Alaska studiază cutremurele și tsunamiurile, iar unul dintre ei este seismologul statului Alaska. Într-un studiu nou, realizat împreună cu colegi, ei descriu mai multe semne de avertizare apărute în zilele și săptămânile dinaintea prăbușirii.

• Ghețarul de sub zona alunecării se retrăsese cu mai mult de o treime de milă în cele două luni anterioare, iar blocuri mari de gheață se desprindeau și cădeau în apă.
• Era august, luna în care apa caldă a oceanului și ploile mai abundente ajută ghețarii să se micșoreze și versanții să slăbească. Ploaia pătrunde în fisurile muntelui și crește presiunea apei din interiorul lor, împingând stânca mai aproape de ruptură.
• Mii de mici trepidații au venit din zona alunecării în zilele dinaintea prăbușirii.

Cercetătorii susțin că aceste semne, luate împreună, ar fi fost suficiente pentru a avertiza navele, locuințele și afacerile cu cel puțin o zi înainte ca versantul să cedeze, dacă ar fi existat un program de monitorizare. Ei schițează ce ar putea face un astfel de program pe o scală galben-portocaliu-roșu: o alertă galbenă când vremea și retragerea rapidă a ghețarilor cresc pericolul într-o zonă largă, o alertă portocalie când micile trepidații se transformă într-un zumzet continuu de energie seismică și o alertă roșie când un eveniment este în curs. Ei spun că o alunecare de teren mare poate fi detectată, iar dimensiunea ei aproximativă măsurată, în câteva minute de la declanșare.

Același tipar apare departe de Alaska

Alunecările de teren sunt frecvente în munții de coastă din Alaska, unde pământul se ridică și are loc o pierdere de gheață pe termen lung, iar ploaia și ghețarii în mișcare macină stânca. Dar cercetătorii observă un tipar curios: mai multe alunecări de teren majore au avut loc exact la capătul unui ghețar care se retrage, acolo unde munții par să devină instabili odată ce gheața dispare. Mecanismele sunt încă puțin înțelese.

Același fenomen se manifestă de la Alaska până în Groenlanda și Norvegia, uneori cu consecințe mortale. În toată zona arctică, țările încearcă să facă față pericolului tot mai mare, iar opțiunile nu sunt atractive: să eviți întinderi vaste de litoral sau să trăiești cu un risc care nu este bine înțeles. Cercetătorii văd un rol evident pentru sistemele de alertă, dar numai dacă oamenii de știință înțeleg mai bine unde și când este probabil să se producă alunecări de teren.

Ei dau ca termen de comparație alertele de avalanșă. Oamenii încă mor în avalanșe, dar sistemele de avertizare au ajutat ca deplasările de iarnă în zonele montane izolate să fie mai sigure pentru tot mai mulți. Programul de avertizare privind tsunamiurile al Administrației Naționale Oceanice și Atmosferice, notează ei, a petrecut decenii perfecționând modul de transmitere rapidă a mesajelor.