Unele molii își transformă organele genitale în arme cu ultrasunete împotriva liliecilor

Unii masculi de molii-sfinx și-au transformat organele genitale în instrumente care lansează rafale de sunet spre liliecii care vânează. Partea surprinzătoare este că acest truc nu a fost inventat o singură dată: a apărut iar și iar, în ramuri separate ale familiei moliilor-sfinx, de până la șapte ori în ultimii 30 de milioane de ani.

Fără cutie vocală, așa că freacă două părți una de alta

Moliile nu au laringe, cutia vocală pe care oamenii o folosesc pentru a vorbi, așa că nu pot pur și simplu să strige. În schimb, folosesc un truc numit stridulație: produc sunet frecând două părți ale corpului una de alta. Greierii o fac cu aripile, iar unii păianjeni frecându-și picioarele unul de altul. Masculii de molii-sfinx o fac cu organele genitale.

Sunetul provine de la solzi speciali, structuri plate asemănătoare unor țigle minuscule, așezați pe o pereche de părți genitale numite valve. Mișcând aceste părți pe suprafețe modificate ale abdomenului, molia produce rafale scurte de ultrasunete: sunete cu o frecvență prea înaltă pentru ca urechea omenească să le audă. Încetinite până devin audibile, rafalele sună ca niște clicuri rapide, bâzâituri sau triluri.

Trei instrumente diferite, trei sunete diferite

Paul Masonick, de la Muzeul de Istorie Naturală din Florida, și colegii săi au făcut imagini detaliate ale structurilor genitale ale masculilor de molii-sfinx din întreaga familie și au căutat suprafețele care fac treaba. Au găsit cel puțin trei mecanisme separate.

• La unele specii, solzii se răzuiesc de alți solzi de pe abdomen.
• La altele, se freacă de țepi minusculi.
• Într-un al treilea grup, se răzuiesc peste mici umflături numite noduli.

Fiecare versiune produce propriul tip de zgomot. Moliile cu solzi pe solzi tind să producă rafale mai scurte și mai fragmentate. Cele cu solzi pe țepi produc emisii mai lungi și mai susținute. Grupul cu solzi pe noduli are cel mai variat repertoriu dintre toate: chiar și specii strâns înrudite sună vizibil diferit una de cealaltă.

Șapte invenții separate, și nu toate funcționează

Când cercetătorii au suprapus structurile și comportamentele producătoare de sunet pe arborele genealogic al moliilor-sfinx, au descoperit că abilitatea nu fusese moștenită de la un singur strămoș dotat acustic. În schimb, pare să fi evoluat independent de până la șapte ori.

De ce atât de des? Liliecii vânează insecte zburătoare în întuneric folosind ecolocația, emițând sunete și ascultând ecourile care se întorc de la pradă. O rafală de ultrasunete din partea unei molii poate deruta acest sistem, ceea ce este un motiv puternic ca trucul să reapară mereu. Prădătorul și prada care se împing astfel unul pe altul reprezintă unul dintre cei mai puternici factori ai evoluției, iar relația dintre lilieci și molii este un exemplu clar.

Dar echipa a măsurat și înregistrările, notând cât dura fiecare rafală, frecvența ei și cât timp petrecea molia făcând zgomot, apoi a comparat aceste măsurători cu ceea ce arătaseră experimentele anterioare despre tipurile de sunet care interferează cu ecolocația liliecilor. Nu fiecare cântec de molie era la înălțimea sarcinii. Sunetele mai lungi și mai susținute erau cele care aveau cel mai probabil calitățile ce perturbă sonarul liliecilor. Rafalele mai scurte pot avea totuși utilitatea lor: unele molii-sfinx au organe auditive care prind strigătele unui liliac apropiat, dându-le timp să răspundă cu un baraj de zgomot propriu.

Moliile din studiu aparțin toate familiei moliilor-sfinx, un grup care include specii cunoscute precum sfinxul leandrului. Oricare ar fi scopul exact al fiecărei versiuni a sunetului, tiparul este izbitor: o singură soluție aparent stângace la o problemă de viață și de moarte, la care s-a ajuns iar și iar, în moduri diferite, în locuri diferite de pe același arbore genealogic.