Cum defrișarea pădurilor din jurul Lacului Iseo a pregătit două valuri uriașe

Tsunamiurile nu sunt doar un fenomen al oceanelor. În condiții potrivite, ele apar și în lacuri, iar la Lacul Iseo din nordul Italiei s-au produs de două ori în Evul Mediu. Cercetătorii care au studiat lacul spun că localnicii au contribuit la pregătirea ambelor, defrișând pădurile care țineau la un loc fundul lacului. Același tip de acumulare are loc acum în lacuri din întreaga lume.

Fundul lacului a fost lin până când au căzut copacii

Râul Oglio se varsă în capătul nordic al Lacului Iseo și își depune acolo încărcătura de nămol și nisip, formând sub apă un banc în formă de evantai. Înainte de Evul Mediu, pădurea acoperea acel banc. Când ploua, solul afânat se scurgea la vale, dar rețelele dense de rădăcini de copaci și ciuperci îl încetineau și țineau pământul pe loc. Sub apă, versanții rămâneau lin, înclinându-se lent spre punctul cel mai adânc al lacului, la aproximativ 250 de metri adâncime.

Asta a început să se schimbe în jurul căderii Imperiului Roman. De-a lungul secolelor care au urmat, pădurile din jurul deltei au fost defrișate pentru pășuni și minerit, populația umană a crescut, iar în medie de trei ori mai mult nămol și nisip au fost spălate în lac în fiecare an. Pe parcursul a două mii de ani de utilizare intensificată a terenurilor, cantitatea de sedimente care ajungea în lac s-a triplat. S-a acumulat la capătul nordic, iar bancurile subacvatice au devenit mai abrupte și mai puțin stabile, până când, practic, așteptau să se prăbușească.

O prăbușire în 1117, alta în 1222

Lacul se află sub Alpii Italieni, unde aceleași forțe care au format munții declanșează și astăzi câte un cutremur. În 1117 e.n., un cutremur lângă Verona, cu magnitudinea 6,5, a scuturat bancurile înălțate până când acestea s-au prăbușit. Prăbușirea a trimis un volum uriaș de nămol alunecând în apele adânci, împingând apa din fața lui. În modelele computerizate ale cercetătorilor, valurile din partea nordică a lacului au urcat peste 50 de metri și au ajuns până la 2,7 kilometri în interiorul uscatului, cu mai puțin de un minut de avertizare. Lângă orașul Iseo, valuri de aproximativ 5,5 metri au ajuns la circa șapte minute după alunecarea de teren. Monte Isola, insula din mijlocul lacului, a despicat valurile și a protejat parțial orașele din spatele ei.

Un manuscris din secolul al XII-lea, păstrat acum la Biblioteca Vaticanului, descrie dezastrul: „Lacul s-a revărsat atât de mult încât foarte puțini dintre locuitorii satelor din apropiere au scăpat de acest pericol. Multe castele și fortărețe s-au prăbușit de asemenea jalnic, împreună cu locuitorii lor.”

Oamenii au reconstruit și au continuat să cultive și să pășuneze aceiași versanți. La puțin peste un secol, în 1222 e.n., un cutremur lângă Brescia, cu magnitudinea 6,0, a declanșat o a doua prăbușire. De data aceasta valurile au atins un maxim de circa 13 metri și au pătruns până la 1 kilometru în interior. Orașul Iseo însuși a văzut valuri de aproximativ 2 metri.

Opt secole de nămol mai târziu, țărmurile sunt aglomerate

De la acea a doua prăbușire, peste opt secole de eroziune au reconstruit delta și au înălțat-o din nou. Lacul Iseo are acum cel mai dens construit țărm dintre toate lacurile din Alpii Italieni, așa că cercetătorii spun că un tsunami comparabil cu cele medievale ar provoca astăzi devastări severe, având în vedere câte persoane trăiesc și construiesc de-a lungul apei.

Problema nu se limitează la Italia. O comparație mondială a lacurilor a arătat că eroziunea cauzată de om a atins cele mai ridicate niveluri din era industrială încoace, supraîncărcând progresiv deltele din multe locuri. Cercetătorii avertizează că prăbușiri catastrofale similare ar putea deveni mai probabile în viitor.