În anii 1700, se spune că oamenii au băut sângele unui presupus vampir

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, frica de vampiri a atins cote extraordinare, iar poveștile tipărite despre ei au devenit extreme. Oamenii care credeau că un vecin mort se ridică din mormânt nu se opreau la a tăia capete sau la a așeza seceri peste gâturi. Se spune că mâncau și organele unui presupus vampir și îi beau sângele, uneori amestecat cu vodcă, sperând să-i oprească pe morți să le facă rău celor vii.

Ce se făcea cu un trup care ar putea să se ridice

Relatarea provine dintr-un fragment din cartea „Killing the Dead: Vampire Epidemics from Mesopotamia to the New World”, scrisă de istoricul John Blair, profesor emerit de istorie medievală și arheologie la Universitatea Oxford. Blair descrie o întreagă serie de măsuri luate împotriva persoanelor despre care se credea că sunt vampiri:

• Unii tăiau capul celui decedat.
• Alții le așezau seceri la gât.
• Mulți erau puși cu fața în jos în morminte.
• Într-un mormânt din Polonia, rămășițele unui băiat au fost găsite cu un lacăt de fier în jurul piciorului.

O altă înmormântare din Polonia a fost găsită cu o brazdă de plug, lama grea a unui plug, înfiptă prin pieptul persoanei. Alături de aceste măsuri, poveștile descriau ceva și mai straniu: mâncarea organelor unui presupus vampir și băutul sângelui acestuia, ceea ce titlul relatării numește „băutul sângelui cadavrului amestecat cu vodcă”. Relatarea numește aceasta o practică presupusă, adică ceea ce susțineau poveștile, nu ceva prezentat ca dovedit.

Tiparul a transformat povești răzlețe într-o frică comună

Blair urmărește modul în care tiparul a schimbat felul în care circulau aceste povești. Unor referințe timpurii ocazionale le-a urmat un grup de discuții teologice și filozofice între aproximativ 1580 și 1610. Din anii 1670, volumul dezbaterilor și comentariilor academice și istorice tipărite a crescut constant, atingând apogeul în 1732. Pe atunci, cuvântul „vampir” era încă relativ nou, iar publicul cititor fusese hrănit cu atâtea discuții fragmentate și repetitive încât dorea un manual propriu-zis pe această temă.

Călugărul care a adunat poveștile

Această cerere a fost satisfăcută în 1746, când savantul benedictin Dom Augustin Calmet, călugăr și cercetător, și-a publicat studiul despre ființele supranaturale. Cartea a fost reeditată rapid în mai multe ediții, inclusiv una englezească în 1759. Secțiunea sa despre vampiri a devenit cea mai influentă lucrare academică pe această temă publicată vreodată, potrivit lui Blair, iar abordarea sa directă, bazată pe dovezi, s-a remarcat după o lungă serie de lucrări din ce în ce mai derivate.

Cartea lui Calmet a inspirat o întreagă familie de urmași și popularizatori care au dus poveștile către un public mult mai larg. Un exemplu este „Histoire des vampires et des spectres malfaisants” — Istoria vampirilor și a spectrelor malefice — o carte de buzunar publicată în 1820 care l-a reambalat pe Calmet pentru piața de masă. Blair observă că lucrarea lui Calmet rămâne sursa supremă a multor lucrări moderne despre vampiri din Europa și America, atât ficționale, cât și pretins istorice.