Un amfibian preistoric care și-a făcut casa pe fundul mării

Aproape fiecare amfibian viu astăzi — broaște, broaște râioase, salamandre și cele fără picioare care arată ca niște viermi — depinde de apă dulce sau de uscat umed. Pielea lor nu suportă bine sarea. Asta face ca Gerrothorax maritimus să fie neobișnuit: este singurul amfibian descoperit vreodată care a trăit complet în mare și se pare că își petrecea zilele odihnindu-se pe fundul mării.

Două schelete, departe de țărm

Specia este cunoscută de la două schelete aproape complete găsite în provincia Guizhou, China. Relatarea din Nautilus datează fosilele în urmă cu aproximativ 240 de milioane de ani, în perioada Triasică, în timp ce lucrarea științifică ce le descrie le atribuie o vârstă de circa 237 de milioane de ani. Sunt două estimări separate pentru aceeași descoperire din Triasicul târziu. Animalul avea aproximativ trei picioare lungime și formă de disc.

Lucrarea îl numește amfibian stem, ceea ce înseamnă că se afla pe o ramură mai veche a arborelui genealogic al amfibienilor, nu în grupurile care supraviețuiesc astăzi. Autorul studiului, Ryosuke Motani de la University of California, Davis, a declarat într-un comunicat că zona „face parte dintr-un ecosistem pe care îl analizăm și încercăm să îl reconstituim” și că, deși cercetătorii au studiat în principal reptile marine și pești din sit, „acum avem și acest amfibian, iar el este un membru foarte neobișnuit al liniei evolutive.”

De ce patru picioare intacte au fost cel mai mare indiciu

Cum poate cineva să spună că un animal a trăit în ocean, și nu a fost purtat de valuri în larg după ce a murit? Trei indicii duc în aceeași direcție.

• Scheletele au fost îngropate în sedimente asociate de obicei cu o vastă mare preistorică.
• Oasele purtau o semnătură chimică — versiuni diferite ale elementului stronțiu — care corespunde vieții marine.
• Toate cele patru membre erau încă atașate.

Ultimul punct a contat cel mai mult. Echipa susține că o carcasă purtată de ape spre ocean ar fi pierdut probabil un braț sau un picior pe drum și că, chiar și moartea în ape deschise, ar fi lăsat răni caracteristice. Cercetările asupra țestoaselor marine moarte susțin această idee. Deoarece aceste două schelete erau intacte și departe de uscat, echipa concluzionează că animalul trăia pe fundul mării, unde probabil aștepta ca prada să se apropie și apoi o sugea în gura sa destul de mare.

Armura care i-a schimbat modul de a respira

Cea mai remarcabilă caracteristică a sa era armura osoasă de pe spate, probabil o apărare împotriva numeroșilor ihtiozauri — reptile marine dispărute — care înotau în oceanele triasice.

Armura poate explica și cum a reușit un amfibian să facă față apei sărate. Amfibienii beau și respiră în mod normal prin piele, dar o armură corporală completă ar bloca ambele. În schimb, G. maritimus probabil își folosea gura pentru a lua apă și aer, bazându-se pe branhii și pe tractul digestiv pentru a face față sării.

Aproape niciun amfibian viu nu poate face ceva similar. Dintre cele peste 8.000 de specii vii astăzi, doar aproximativ două procente tolerează măcar puțin apa sărată. Cel mai cunoscut exemplu, broasca care mănâncă crabi, supraviețuiește păstrând un compus rezidual care este în mod normal eliminat prin urină, ceea ce o împiedică să piardă apă în condiții sărate — și tot pierde în greutate după prea mult timp în apă salmastră.