Fimbulwinter: Iarna vikingă a sfârșitului lumii care ar putea fi o amintire

În mitologia nordică, sfârșitul lumii începe cu o iarnă care nu se mai termină. Înainte ca zeii să-și întâlnească dușmanii în ultima lor bătălie, trei ierni vin la rând fără vară între ele, iar o furtună de zăpadă groasă coboară din toate direcțiile, acoperind un soare care deja slăbește. Povestea se numește Fimbulwinter, „iarna puternică”, și este actul de deschidere al Ragnarök, distrugerea lumii. Unii cercetători bănuiesc că nu este o invenție pură. Ar putea fi amintirea unui dezastru real.

Trei ierni fără vară

Povestea este păstrată în două colecții vechi de povești nordice, Prose Edda și Poetic Edda, unde se află printre un set mai larg de legende despre zei și sfârșitul lucrurilor. În mit, iarna nesfârșită este semnalul că bătălia finală se apropie.

Neil Price, un expert de frunte în Epoca Vikingilor, crede că o astfel de poveste ar fi putut supraviețui timp de secole pur și simplu fiind spusă cu voce tare, transmisă din generație în generație, până când a fost în cele din urmă scrisă ca parte a grandioasei viziuni nordice despre cum se termină lumea. „Știm acum fără nicio îndoială că au existat o serie de erupții vulcanice cu adevărat drastice la mijlocul anilor 500, cu efecte enorme asupra Scandinaviei, care au afectat cu adevărat populația”, spune el.

Un soare care s-a întunecat în AD 536

Acele erupții au venit cu mai bine de două sute de ani înainte de începutul Epocii Vikingilor, în mod obișnuit considerat a fi la sfârșitul secolului al VIII-lea — o dată de început despre care istoricii încă dezbat. În AD 536, oamenii din jurul Mării Mediterane au raportat că soarele era ciudat de slab. Istoricul Procopius, scriind despre războaiele împăratului roman de răsărit Justinian, a descris o lumină solară atât de slabă încât părea o eclipsă. Alți scriitori ai vremii au remarcat anotimpuri tulburate și probleme cu aprovizionarea cu alimente. Acești martori erau departe de Scandinavia, ceea ce arată cât de larg s-au resimțit efectele.

Au urmat mai multe erupții: una în jurul anului 540 și alta în 547. Într-un interval scurt de timp, clima a fost zguduită iar și iar. Rezultatul, spune Price, a fost „ceva asemănător unei ierni vulcanice”.

Gheață, inele de copac și o recoltă mortală

Oamenii de știință pot verifica acele rapoarte vechi comparându-le cu înregistrările păstrate de natură. Urme de material vulcanic prinse în gheață arată când au avut loc erupții mari, iar inelele de copac neobișnuit de înguste arată anii în care plantele au crescut prost. Luate împreună, ele leagă erupțiile de perioade de frig brusc.

Frigul era deosebit de periculos în Scandinavia. Terenurile agricole de acolo erau puține, iar sezonul de creștere scurt, astfel încât marja de eroare era mult mai mică decât în jurul Mării Mediterane. Fermierii aveau nevoie de suficientă căldură pentru a strânge recolta înainte de toamnă și trebuiau să adune furaje pentru a-și ține animalele în viață peste iarnă. Un sezon de creștere slab amenința ambele. Eșecurile repetate puteau face supraviețuirea aproape imposibilă. Price observă că unii cercetători au estimat efectul combinat al erupțiilor la o rată a mortalității de 50 la sută — nu peste tot în Scandinavia, ci în unele locuri. „În termeni sociali, este catastrofal”, spune el.

Scandinavii trăiau deja prin frământări la acea vreme. Imperiul Roman se destrăma și, deși Scandinavia nu fusese niciodată o provincie romană, oamenii săi erau legați de comerțul și luptele imperiului. Așezările și cimitirele au intrat în declin. Soldații care slujiseră în străinătate se întorceau acasă cu abilități care i-au ajutat să devină stăpâni locali. Comunitățile se confruntau cu toate acestea când au început erupțiile.

Erupțiile în sine nu sunt puse la îndoială. Ce au făcut ele unor comunități anume este mai greu de stabilit, și mai greu încă este să dovedești că o poveste spusă secole mai târziu a izvorât din ele. Ideea lui Price este o bănuială, nu un fapt stabilit. Chiar și așa, oferă o posibilitate izbitoare: că iarna puternică ce pune capăt lumii nordice este o amintire populară a unei ierni reale care a căzut cândva peste nord.