O fosilă de bufniță veche de 47 de milioane de ani își păstrează încă ultima masă

O bufniță tânără care a trăit acum 47 de milioane de ani s-a conservat atât de complet încât ultima ei masă se află și acum înăuntrul ei. Acea masă, un gândac strălucitor, este un indiciu că pasărea vâna la lumina zilei, ceea ce înseamnă că bufnițele au preluat tura de noapte abia mai târziu.

Un vânător de mai puțin de cinci inci lungime

Fosila a fost scoasă din groapa Messel, în Germania, în 2025. Groapa este ceea ce a rămas dintr-un lac străvechi înconjurat de păduri și este acum cel mai bogat sit fosilifer din lume pentru înțelegerea vieții din epoca eocenă, o perioadă care s-a întins de la 56 de milioane la 34 de milioane de ani în urmă.

Craniul bufniței lipsește, dar aproape tot restul s-a păstrat într-o stare remarcabilă, până la conținutul stomacului. Pasărea era un pui abia ieșit din cuib și era minusculă: mai puțin de 5 inci (12 centimetri) de la un capăt la altul. Cercetătorii i-au dat un nume de specie nouă, Masillastrix blattophaga.

Ce spune un gândac strălucitor despre ceas

Insecta din interiorul bufniței era de un verde-albăstrui sidefat, adică își schimbă și își unduie culoarea pe măsură ce se schimbă lumina, la fel ca un balon de săpun. Iridescența de acest tip este asociată cu un mod de viață diurn, așa că echipa a interpretat masa ca pe un semn că bufnița vâna cât timp soarele era sus.

Identificarea insectei a cerut și puțin noroc. Un gândac identic cu cel din stomac a apărut în sedimentele de la doar câțiva metri distanță de fosilă, iar exemplarul bine păstrat i-a ajutat pe cercetători să-și dea seama ce mâncase bufnița.

Echipa a luat totuși în calcul o incertitudine. Este posibil ca bufnița să fi prins gândacul în zori sau la apus, ceea ce ar lăsa deschisă întrebarea dacă era cu adevărat un vânător de zi.

De ce au trecut bufnițele la tura de noapte

Gerald Mayr, paleontolog și șef al secției de ornitologie de la Institutul de Cercetare Senckenberg și de la Muzeul de Istorie Naturală Frankfurt din Germania, este primul autor al studiului. El a spus că există un consens larg între cercetători că bufnițele trebuie să fi evoluat dintr-un strămoș activ ziua.

Unele fosile de bufnițe timpurii susțin această idee. Au structuri care permit rotirea capului, asemănătoare celor ale păsărilor răpitoare care vânează la lumina zilei, și creste osoase deasupra orbitelor care ar fi putut umbri ochii de soare.

Mayr a spus că este plauzibil ca bufnița de la Messel să fi fost pe deplin activă ziua, și nu activă atât ziua, cât și noaptea, cum sunt unele bufnițe astăzi. Dacă ar fi fost activă nonstop, asta ar sugera că unii dintre strămoșii ei dezvoltaseră deja trăsături de viață nocturnă, ceea ce nu se potrivește cu tabloul.

Studiul a fost publicat pe 2 noiembrie în revista Current Biology. Descoperirea nu lămurește întreaga întrebare a momentului în care bufnițele au devenit nocturne, dar împinge răspunsul mai înapoi: acum 47 de milioane de ani, cel puțin această bufniță mică era un vânător de zi.